In week-end am fost in Bucuresti la o firma contabilitate, un oras ce pastreaza farmecul si oamenii altor vremuri. Am cunoscut acolo, pret de aproape o ora, o batrana ramase inca pe aici poate doar pentru a demonstra scepticilor ca trecutul este intotdeauna mai bun si trebuie privit cu respect si speranta. Pentru ca tocmai de acolo avem de tras cele mai de pret invataminte.
Povestirea de mai jos este aproape in totalitate adevarata…sper sa va placa..cel putin la fel de mult pe cat imi place mie!:)
Aproape se lăsase seara în cetate. Turişti obosiţi, câţiva localnici pierduţi pe străzile înguste şi ceasul din turn ce trezea la fiecare sfert de oră sufletele adormite. Fusese o vară scurtă, cu zile lungi, pline de imagini şi cântece din altă vreme. În niciun alt an cetatea Sighisoarei nu fusese atât de vizitată de oameni ce voiau să descopere pentru prima sau ultima oară farmecul unui timp apus de secole. Casele pline, însă nu zgomotoase, maşinile ce se înmulţiseră pe străzile oraşului de jos, localnicii ce ieşiseră la uşile lor verzi şi ruginite de vreme pentru a-i întâmpina pe trecători cu un zâmbet sau cu o vorbă bună. Uneori, când obiectivul vreunui aparat foto se îndrepta către ei, încuviinţau tacit şi bucuroşi că vor rămâne între ramele vreunei fotografii al oraşului lor drag. Ştiau că fiecare zgârietură a casei încă nerenovate, televizorul din tindă ce nu mergea prea bine, pisica ce poposea când pe pragul lor, când pe al vecinului, toate uimeau şi încântau deopotrivă câte un destin ce nu avusese încă norocul să fi călătorit într-un asemenea loc.
Chitarele, violinele şi flautele cantaseră, penelurile conturaseră chipuri, clădiri, amărăciuni sau bucurii, însă toate astea erau pe care să se încheie. Cel puţin pentru un timp. Pe strada din faţa turnului cu ceas apăru un copil la vreo şapte ani, blond cu părul cârlionţat. Cu faţa gravă şi buzele strânse de parcă planurile nu îi ieşiseră cum dorise, căra după el câteva coli de desen şi un şevalet micuţ, potrivit lui. Făcu câţiva paşi, îşi înălţă căpşorul pentru a privi ceasul exact atunci când acesta bătu şi jumate, după care scoase un oftat prelung. Îşi continuă drumul pe strada micuţă ce ducea la cealaltă intrare în cetate. Era deja prea târziu şi, deşi lumina ar fi fost bună pentru alte câteva picturi, norii ameninţători nu l-ar fi lăsat cu siguranţă să îşi petreacă încă o seară în faţa figurinelor ce parcă dansau, se strâmbau şi râdeau ori de câte ori el, un puşti de şapte ani cu planuri măreţe, le dădea viaţa. Aşa că plecă, mâhnit la gândul că azi avea să picteze chipuri sau poveşti pe care le întâlnise de-a lungul verii pe străzile cetăţii.
Nu trecu mult până ca picăturile mari de ploaie să se audă sacadat şi molatec în acoperişul scărilor acoperite. Erau de astă dată goale. Nimeni nu le mai urca său cobora, inventând poveşti, legende sau rugi ce apoi se împlineau sau nu, după voia şi credinţa fiecăruia. Doar linişte hibridă şi întuneric. Scările vechi, din lemn, mai păstrau încă acordurile de chitară ce pluteau în aer de sus, de lângă Biserica din Lemn. De astă dată, însă, muzicanţii plecaseră. Părea că fiecare cărămidă trunchiată, fiecare desen sau gravură se întrebau dacă aveau să mai revină.
Dintr-o dată, însă, un zgomot puternic se auzi de undeva de sus, coborând din ce în ce mai aproape. O tânără pierdută se afundase în tunelul negru, cu ochii şi gândul aţintiţi asupra punctului luminos de jos. Scurtase drumul din pricina ploii, însă acum grăbea pasul sub oboseala atâtor suflete pierdute şi trecute ce se înghesuiau odată cu ea în tunelul scărilor acoperite. Ajunse până la urma jos, în cetate. Ploaia se înteţise însă fata înaltă cu părul de culoarea mierii simţi nevoia să ia o gură de aer proaspăt şi să îşi lase chipul scăldat de câteva picături reci şi binecuvântate. Părea venită din altă lume cu pantalonii lălai şi albaştri, cu bluza subţire ce acum i se strânsese pe piele, sub avalanşa picăturilor uriaşe. Părea venită de fapt dintr-o altă zi. Una cu soare, cântece şi voie bună. Se uită în jur şi i se păru straniu că nu întâlni nici ţipenie de om. Privi în spate, în tunel, de parcă aceea fusese poarta spre seara asta de aproape toamnă. Îşi reveni, însă, repede. Oriunde şi oricând ar fi fost trimisă, nu mai putea zăbovi mult acolo. Aşa că începu să alerge jos, spre piaţa de lângă intrare, întrebându-se în gând unde avea să se adăpostească. Pentru o clipă îi trecut prin minte să strige, să bată într-un geam, să intre la Casa cu Cerb, însă toate astea i se păreau acum imposibile. Înaintă, simţindu-şi la un moment dat picioarele grele şi respiraţia din ce în ce mai sacadată. Obosise.
Se opri din nou în stradă. În stânga văzu o uşă întredeschisă. I se păru că înăuntru e un fel de hol acoperit, aşa că intră pentru a se adăposti. Pătrunse, închise uşa pentru a mai alunga un pic sunetul obsedant al ploii şi privi mai bine în jur. Pasajul dintre stradă şi o curte îndepărtată părea perfect pentru câteva minute de odihnă. În stânga, o sobă veche pe care dormea o mâţă albă, lângă, o ulcică veche de sute de ani, iar în dreapta doar peretele scrijelit de vremuri. În faţă, însă, o uşă micuţă dădea spre o altă curte. Se apropie parcă temătoare şi privi prin geamul crăpat. O curte mică, cu flori roşii şi galbene şi o casă despre care n-ar fi putut spune dacă e locuită sau nu. Nu mai avu puterea să continue, aşa că se cuibări şi ea lângă mâţă, pe soba veche de sute de ani. Cu genunchii ridicaţi şi cu mâinile în jurul lor de parcă ar fi încercat să se facă mică şi nevăzută, îşi lăsă capul să cadă ca într-un vis pe care îl aşteptase de mult.
**
Pentru un moment, un zgomot o trezise pe bătrânica din casa de pe Strada Scărilor. Se ridică cu greu de pe scaun şi privi prin geamul aburit de căldură. Nu văzu nimic. Se gândi că poate, fusese pisica ei ce venea şi pleca după bunul ei plac. De-abia atunci observă că plouă. Scoase un sunet de uimire îmbibată cu revolta, de parcă nu înţelegea cum pierduse un asemenea început. Pe vremuri, obişnuia să se laude că îi place toamna. Hmm, totuşi era doar aproape toamnă, aşa că mai era. Nu mult, puţin, însă mai avea ceva timp.
Îmbrăcată cu un capot cochet, însă şters de vreme, bătrânica cu părul alb şi trup micuţ strângea la piept o păpuşă. De pe pat, alte câteva îi zâmbeau, şoptindu-i încet, rând pe rând, fiecare amintire uitată. Aduse din bucătărie un scaun pe care se aşeză chiar în faţa ferestrei. Nu avea să piardă tocmai ea prima ploaie din cetate. Părea bătrână, însă nu atât de bătrână pe cât era de fapt. Trăise 90 de toamne şi obişnuia să spună că în curând avea să simtă şi ultima adiere a fulgilor de nea. Cu toate astea, mintea îi era limpede, sufletul curat şi ochii la fel de calzi ca odinioară. Trăise în cetate de mai mult de 60 de ani. Acolo o adusese prima ei iubire. De fapt, a doua, dar singura ce îi rămăsese în suflet. Rememora în gând, privind la păpuşa pe care o îndrăgea cel mai mult, Ilike.
Prima fusese la 19 ani. Zâmbi uşor când îşi aminti de iubirea ei din adolescenţă. Cum dorise să se logodească, însă tatăl ei sau doar Dumnezeu făcuse să apuce pe un alt drum. Iubitul ei plecase la război, iar într-o zi aflase despre el că murise, aşa că se văzuse nevoită să îşi urmeze mai departe viaţa şi să apuce pe o altă cale. Nu mai ştia acum dacă fusese greu sau uşor. Timpul ăsta avea marele dar ca peste unele lucruri să aşterne uitarea, acceptarea sau doar resemnarea. Aşa că întâlnise o altă iubire. Mai matură, mai altfel, cu siguranţă predestinată ei. Îşi întâlnise viitorul soţ când nici nu mai credea în iubire. De fapt, când trăia un timp ce parcă nu dădea voie oamenilor să se gândească la iubire. Când oamenii se luptau în loc să se iubească, când ruşii năvăleau prin casele românilor, ungurilor şi saşilor spulberând orice speranţă şi dărâmând vise. Atunci, tocmai atunci, ea îl întâlnise pe el. Firul amintirilor îi fu întrerupt de un alt zgomot. Nu ştia ce era cu ea astăzi. Fusese întotdeauna curajoasă, însă astăzi tot i se păruse că ceva sau cineva se ascunde în holul de la stradă. S-ar fi dus să se uite, însă ploua cu găleata aşa că se aşeză din nou pe scaunul ei de bucătărie şi privi cerul.
Oricât de înnorat ar fi fost azi, atunci, de mult, când ea fugea din calea ruşilor, fusese cu siguranţă mult mai greu. Atunci îl întâlnise pe el. Pe bărbatul înalt şi frumos ce îi promisese că avea să o ducă acasă în siguranţă. Îi privise braţele puternice, sprâncenele stufoase şi chipul blând. Pentru o clipă, ochii lui căprui o scrutaseră aşa cum numai bărbatul predestinat ţie o poate face. Aflase apoi, în timp, că în acea clipă el îi promisese Dumnezeu că dacă avea să scape teafăr din război, avea să o ia de soţie. Şi aşa fusese. Pentru că nu te poţi împotrivi sorţii, inimii tale sau oricărui alt legământ pe care l-ai făcut în faţa îngerilor înainte de a veni pe Pământ.
Aşa că rămăseseră împreună şi veniseră aici în cetate. Bătrâna se ridică de pe scaun şi scoase dintr-un sertar din lemn câteva fotografii alb-negru, îngălbenite de prea multe lacrimi. Erau ei, veniţi în Sighişoara, convinşi că viaţa avea să fie altfel. Şi aşa fusese. O duseseră atât de bine…poate datorită porţilor vechi şi verzi despre care se spunea că aduc fericirea, poate datorită iubirii dintre ei, atât de mare încât niciunul nu o putea exprima în cuvinte. Era doar o pace, o linişte şi o candoare ce plutea ori de câte ori unul spunea o vorbă oarecare sau ori de câte ori se întâmpinau în pragul uşii.
Da, ea fusese a lui şi el al ei. Însă destinul lor lin se terminase la un moment dat. Odată cu prima paloare a chipului său, odată cu primul suspin al bătrânei ce promisese să îşi ascundă tristeţea de ochii bărbatului său. Trecură o primăvară şi o vară, pentru ca mai apoi toamna să îi ia fără drept de apel sufletul pereche. O lacrimă îi poposi pe obraz. Numai una. De mult, învăţase să nu mai plângă în hohote, deranjându-şi sufletul ce primise totuşi putere şi linişte de la divinitate. O, da, Dumnezeu! Ştia că forţa pe care o primise după ce rămăsese singură venea de acolo. Ştia că numai El o ajutase să îşi respecte ultima promisiune făcută bărbatului ei: aceea de a nu părăsi niciodată cetatea. Şi iat-o aici, la 90 de ani, mai senină ca niciodată, privind prima ploaie de toamnă. Îşi lăsă capul într-o parte. Da, dar ar fi vrut atât de mult să fie şi el acolo. Tocmai atunci, vântul de afară deschise uşa lin, de parcă cineva îşi făcea loc înăuntru. Bătrâna nu se sperie. Asta se întâmpla frecvent. Spunea ea că îngerii o vizitează. În suflet, spera să fie vorba despre acel înger ce o însoţise un timp, după care plecase într-o altă lume. Zâmbi din nou. Nu o părăsise niciodată. Iubirea dintre ei transcedea timpul şi spaţiul, iar ori de câte ori se simţea abătută el venea din nou în intampinare-i.
Servicii la Firma contabilitate din Bucuresti.Se făcuse deja târziu. Mâncarea stătea neatinsă pe masa din faţa patului, păpuşa Ilike căzuse într-o parte, iar în casă domnea liniştea. Ar fi vrut să adoarmă, însă bătrânica nu îşi putea lua ochii de la cerul înstelat ce se vedea cârpit de după vreun acoperiş de casă. Pentru un moment i se păru că ploaia stătuse. Nu mai avea putere să se apropie de fereastră şi să se convingă. O altă zi se încheiase. O altă toamna începea. Se aşeză pe marginea patului şi privi încă o dată fotografia cu ea şi bărbatul ei. O ridică şi o strânse uşor la piept ca pe cel mai de preţ lucru. El nu mai era acolo, însă amintirea lui, da. Iar ea ştia că trăise o viaţă dreaptă şi bună. Nu se putea lăuda că ar fi fost meritul ei. Nu! Dumnezeu, dragostea sau cetatea aceea îi oferise totul până un moment dat. Din fericire ştiuse să accepte şi ce venise apoi. Nu cu resemnare, ci doar cu credinţa în toate cele de sus.
**
Mai picura doar un pic. Întunericul se lăsase peste casa micuţă cu grădină cu flori roşii şi galbene, iar holul dintre casă şi stradă părea rupt dintr-o cizmă veche şi neagră. Tânăra călătoare se trezi speriată ca după un vis zbuciumat şi se dădu jos de pe soba veche. Bâjbâi până la uşa din faţă şi se chinui zadarnic s-o deschidă. Trase de mâner, în timp ce buzele scoteau cuvinte haotice, iar ochii i se umpleau de lacrimi inutile. Se uită apoi pe gemuleţul mic şi spart şi văzu din nou casa mică şi parcă nelocuită. Ştia că nu era aşa. Pentru o clipă îşi dori să strige, să plângă, însă gura îi rămase încleştată de parcă o forţă nevăzută o oprea. Era vremea să plece. Cu mâna rece pe gemuleţul aburit, îşi lua la revedere de la o bătrână dintr-un vis prea îndepărtat pentru a-l mai ajunge. Singurul lucru pe care îl putea face era să mulţumească în gând pentru mărturisirea unui om pur şi bun, cum prea rar se mai nasc astăzi.
Tânăra se întoarse şi se îndreptă spre stradă. Păşi greoi şi trist, de parcă tot corpul o durea. Şi, după ce închise poarta mică şi verde, se întoarse pentru o clipă doar pentru a mai privi o dată chipul dragostei de odinioară, atunci când sufletele se regăseau şi se iubeau încă dinainte de a se naşte.De-abia atunci înţelese că totuşi avea dreptul să spere.